Expoziţii
În fiecare zi mă opresc
În galeria de artă a sufletului meu.
Mereu aceleaşi portrete moarte îmi vorbesc.
Şi aproape că nu-mi mai ajung pereţii
Pentru toate chipurile uitate undeva
În cufărul amintirilor.
Deplâng buzele pecetluite,
Cândva atât de vii,
Cândva atât de iubite.
Va arde, curând, mica mea galerie,
În incendiul lacrimilor mele amare.
farasens a zis,
septembrie 19, 2008 la 5:26 p09
o poezie la fel de drăguţă. Se remarcă la prima citire faptul că ai talent şi scrii din suflet. Şi cred că ăsta este un lucru extrem de important.
remarc metafora “galeria de artă a sufletului meu”. Cum n-am mai întâlnit-o până acum dă poeziei un stil aparte, orginal. E interesant că avem atâtea cuvinte (dacă e să le enumerăm nu-s chiar atât de multe) însă putem clădi atâtea sintagme şi subînţelesuri.
este un fel de autospie a sufletului. Şi înauntru este o galerie de artă. Drăguţ !
delyskip a zis,
noiembrie 9, 2008 la 5:26 p11
multumesc, farasens
. si eu cred ca e important sa scrii din suflet, sa scrii ce simti, oricat de… – nu stiu- ciudat, nepotrivit li s-ar parea unora.
nu merit atatea laude dar… multumesc inca o data.