Frustrări
Mi-am dat seama azi că lucrul cel mai frustrant nu e să fii desconsiderat de ceilalţi. Nici să fii obiectul ironiei sau chiar al sarcasmului unora. O reală frustrare, cel puţin pentru mine, este să vrei să fii bun, să simţi cum bunătatea te inundă şi oamenii să dea cu piciorul în bunătatea ta. Să nu o bage nici măcar in seamă, să nu aibă nevoie de ea. Pe de o parte, ăsta e cel mai frustrant lucru, pentru că, pe scurt, nu te poţi exprima aşa cum simţi. Pe de altă parte, e frustrant pentru că e trist să vezi cum oamenii pot trăi şi fără bunătate, alimentându-se cu invidie şi ură.
Şi de ce nu e frustrant să fii ironizată, să fii tratată cu răutate şi invidie şi tot trusoul? Păi acum realizez că nu e deloc frustrant. Sau nu ar trebui să fie. Simplu. Asta demonstrează, cu atât mai mult, diferenţa dintre tine şi ceilalţi. Când tu înfloreşti de bunătate, ei învineţesc de răutate. Asta nu poate decât să sublinieze frumuseţea ta, în contrast cu hidoşenia lor. Simplu. Aflându-te în opoziţie cu ei, nu faci altceva decât să înţelegi mai mult cine eşti tu cu adevărat. Şi, poate, cine ar trebui să mai devii.
Când îţi ajunge să visezi ( pl. visuri )
M-am trezit azi-dimineaţă înţelegând, pur şi simplu, cum e să îţi pierzi timpul cu cineva care nu ştie să mintă destul de bine. Pentru că, dacă ar şti măcar să mintă, timpul ăla nu ar fi pierdut de tot. Cel puţin aş fi putut să spun, nonşalant ca apariţia unui răsărit, că i had fun . Dar aşa, am sentimentul că mi-am pierdut timpul în unul din cele mai stupide moduri posibile. Şi asta doar din cauza mea. Pentru că, în ciuda faptului că am impresia că îi cunosc foarte bine pe unii, continuu să spun că mai este speranţă pentru toţi. Sau, mai bine zis, pentru oricine.
Normal că e destul de trist să îţi petreci o parte din timp cu cineva care minte- ori bine, ori prost. Şi, totuşi, învăţ ceva acum. Cred că în ziua de azi se trăieşte o tragedie în masă, dacă pot să zic aşa. Oamenii nu se respectă destul pentru a-şi accepta preferinţele. În traducere liberă, oamenii nu dau doi bani pe ei înşişi. Şi interesant, când mă gândesc la asta, simt că mă ia din nou bunătatea asta naivă, puerilă. Cum să nu-ţi pară rău de cineva care nu se preţuieşte destul pentru a accepta cine e şi ce preferă ? Cum să nu-ţi pară rău de cineva care nu ştie că în final, nimic nu rămâne ascuns?… Ei bine, nu se poate să nu-mi pară rău, aşa că să inventeze cineva pastila pentru indiferenţă şi nu, nu vreau să aud de răutate, invidie, răzbunare pentru că, din păcate, sunt imună şi la astea. Nici astea nu mă lasă rece. Eu vreau o pastilă. Pe care s-o înghit. Efectiv. Şi cât mai repede.
Aşa e când îţi ajunge să visezi. Când îţi ajunge să visezi de cu seară tot ce vei gândi dimineaţa. Când ştii exact la ce te vei gândi când deschizi ochii. Ajungi să ai nevoie de o pastilă, şi cât mai repede.
