„Toate rădăcinile de rânjet vor arde!”

E sentinţa bobocului de zâmbet pângărit,

Condamnat s-apară, de-acum înainte,

Pe feţele unora, doar zbârcit.

„La moarte cu voi, rânjete crude!”

Striga-vor toţi ochii-nşelaţi vreodată;

„La moarte cu voi, în ale focului unde!”

Urla-va, cândva, întreaga ochilor gloată.

Pe ruguri vor arde, în ziua măreaţă,

Toate zâmbetele ce-au ascuns alt gând.

Purta-voi eu atunci, bucuroasă

Zâmbetul cel mai frumos,ultimul pur.

Şi de ce nu e frustrant să fii ironizată, să fii tratată cu răutate şi invidie şi tot trusoul? Păi acum realizez că nu e deloc frustrant. Sau nu ar trebui să fie. Simplu. Asta demonstrează, cu atât mai mult, diferenţa dintre tine şi ceilalţi. Când tu înfloreşti de bunătate, ei învineţesc de răutate. Asta nu poate decât să sublinieze frumuseţea ta, în contrast cu hidoşenia lor. Simplu. Aflându-te în opoziţie cu ei, nu faci altceva decât să înţelegi mai mult cine eşti tu cu adevărat. Şi, poate, cine ar trebui să mai devii.

Sângele amintirilor dureros

Sufocate de raţiune.

Şi îmi duci nonşalant

Paharul la gură.

Refuz să beau.

Mai bine mă usuc odată

Cu toate florile şi frunzele

De pe mormântul trecutului

Meu.

În galeria de artă a sufletului  meu.

Mereu aceleaşi portrete moarte îmi vorbesc.

Şi aproape că nu-mi mai ajung pereţii

Pentru toate chipurile uitate undeva

În cufărul amintirilor.

Deplâng buzele pecetluite,

Cândva atât de vii,

Cândva atât de iubite.

Va arde, curând, mica mea galerie,

În incendiul lacrimilor mele amare.

Stau cu Dorul în căuşul palmei.

Stăm de vorbă, doar noi doi.

Şi-aş vrea să-mi deschidă

Uşa amintirilor, să pot vedea

Din nou, chipurile mult iubite…

Chipuri peste care, ca un praf dispreţuitor,

S-a aşezat uitarea.

Tac în faţa Dorului.

Numai el poate da viaţă

Ochilor închişi undeva în trecutul meu…

Nimic nu-l poate îndupleca-

Nici chiar tăcerea mea

Înmuiată în disperare.

Şi-aş vrea să simt din nou

Cuvintele iubirilor tainice.

Vreau iarăşi prezenţa clipelor

De neştiută fericire!

Iar Dorul şi Timpul

Mă îngroapă sub

Prezentul pustiu.

 Normal că e destul de trist să îţi petreci o parte din timp cu cineva care minte- ori bine, ori prost. Şi, totuşi, învăţ ceva acum. Cred că în ziua de azi se trăieşte o tragedie în masă, dacă pot să zic aşa. Oamenii nu se respectă destul pentru a-şi accepta preferinţele. În traducere liberă, oamenii nu dau doi bani pe ei înşişi. Şi interesant, când mă gândesc la asta, simt că mă ia din nou bunătatea asta naivă, puerilă. Cum să nu-ţi pară rău de cineva care nu se preţuieşte destul pentru a accepta cine e şi ce preferă ? Cum să nu-ţi pară rău de cineva care nu ştie că în final, nimic nu rămâne ascuns?… Ei bine, nu se poate să nu-mi pară rău, aşa că să inventeze cineva pastila pentru indiferenţă şi nu, nu vreau să aud de răutate, invidie, răzbunare pentru că, din păcate, sunt imună şi la astea. Nici astea nu mă lasă rece. Eu vreau o pastilă. Pe care s-o înghit. Efectiv. Şi cât mai repede.

Aşa e când îţi ajunge să visezi. Când îţi ajunge să visezi de cu seară tot ce vei gândi dimineaţa. Când ştii exact la ce te vei gândi când deschizi ochii. Ajungi să ai nevoie de o pastilă, şi cât mai repede.